10 nov. 2016

Stele care tac



Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?
Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?
Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.
Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.
Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.
Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.
Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.

1 nov. 2016

Straturi de gând




Stau de ceva vreme cu ochii sprijiniţi de geamul maşinii şi îmi plimb gândul pe-afară. E toamnă pe câmpuri, pe case, în literele cuvintelor. 
Pe dealurile arse de frig rătăcesc câteva păsări negre, poate-poate or găsi ceva de potolit foamea. 
Un petic firav de lumină muşcă din vârful unui munte, minute în şir, gata să-l devoreze. Zadarnic însă. Vântul aduce nori murdari şi umezi, plini de întuneric şi ploi, multe ploi, acoperind totul în cenuşiu. 
Mă ghemuiesc pe scaunul din maşină şi simt fiori reci şiroindu-mi pe spate. Vine iarna, în straturi de gheaţă: unul de frunze, unul de întuneric, unul de fulgi. 
Uneori am impresia că aud trupurile copacilor troznind de frig şi tânguielile ierbii după gustul soarelui. Şi totuşi… îmi place toamna asta tristă şi fascinantă. În fiecare frunză câte o linişte tremurătoare şi o culoare umbrită de prea mulţi nori. 
Stau cu ochii agăţaţi încă de geamul maşinii şi-mi văd chipul. S-au terminat casele şi grădinile şi verdele acela obosit. Păsările-mi spun, în graiul lor, că le ustură zborul de-atâta tremur şi gri închis, dar mie nu-mi mai pasă. 
Sunt deja în camera noastră, unde miroase a mare şi a iulie înfierbântat.