21 feb. 2016

În palmele asfinţitului






Afară e o lumină bolnavă. 
De sub pleoapele reci ale cerului câţiva stropi înfioraţi se strecoară lin 
spre sufletul neadormit al pământului. 
Din când în când, păsări stoluri taie calea vântului şi se destramă, 
acoperind crengile obosite de o iarnă indecisă. 
Sub cortina de stele captive undeva, spre o margine de lume, 
vremea musteşte a nerăbdare. 
Pe cer, o lună amară şi palidă cară în spate ore pline de ploi. 
Timpul pare legat de rădăcinile unei primăveri timpurii şi oscilează între 
a fi sau a nu fi. 
În palmele asfinţitului cineva a început să presare tranşe de umbre. 
Ici-colo o perdea spălăcită de nori grei ameninţă liniştea orizontului. 
Până să înceapă furtuna, sub pleoapele reci ale cerului, 
lumina urlă tupilată în gangul unei stele.

6 feb. 2016

Şi totuşi...






Aleargă pe alocuri, ca nişte umbre iernatice, câteva păsări încărcate cu frig. De pe aripile lor negre, iarna încă mai picură culori argintii.
Pământul geme după primăvară sub bruma aburindă şi peste tot miroase a dezgheţ. Pe trupul arborilor vântul cocoşează crengile, ca într-un tablou incomplet.
Timpul a îmbătrânit şi parcă îi este din ce în ce mai greu să călătorească între un apus şi un răsărit.
Şi totuşi, astăzi trotuarul este pavat cu raze.