Ploaie de vară, fără
vânt, într-un văzduh neclintit. Mă uit în jur, nicio frunză tulburată sau vreo
pasăre zgribulită de frică sau praf. Peste copacii osândiţi primele picături
timide de apă rămân cocoţate pe vârf, apoi apar altele. Ca la un semn, par a se
topi între ele, formând o linie fină ce se ţine de cer. Sub şiroaiele calde
auzi iarba cum ţipă de fericire şi undeva, în văzduh, câteva rândunele se
încăpăţânează să zboare. Dintr-o dată, cerul pitit în spatele norilor
neliniştiţi, devine întunecat şi trist. Nu izbutesc să înţeleg de ce, brusc, mi
se face frică. Mă uit la tine, tu te uiţi la mine. Îţi văd un zâmbet în ochi şi
îmi dau seama imediat că totul e în regulă. Preţ de câteva clipe, în peticul
senin al cerului, a apărut soarele.
