Am înmuiat literele în albastrul cerului
şi văzduhul se stinge treptat într-un amurg...
Un vânt răzleţ mă dezbracă de cuvinte
şi începe să plouă cu raze de lună invizibile,
în pieptul meu, ca nişte aripi de foc.
În ceasul acela totul s-a transformat în cântec;
din cer, clipe pline de veşnicii, mă cuprind.
Încep să scriu…
În spatele frazelor şi paragrafelor,
cad lin, picuri de iubire ce mă umple
de extaz, de tandreţe, de Rai.
Golită de gânduri, beată de nemărginire,
înfloreşti pe buzele mele gratitudine
şi înţeleg că momentele magice din lumea asta
se materializează într-un fel de prezent şi viitor în
mine.
Şoptesc, cuprinzandu-ţi obrajii cu palmele amândouă:
eu, nu eram eu şi nu eram nimic, dacă nu
erai tu.