Şi iată…

„Pentru ca dragostea să dureze întotdeauna, e de-ajuns să trăieşti în afara timpului” (Dragostea durează trei ani – Frederic Beigbeder)

O zi, un vers, un vals ascuns între astre. Întrebări, răspunsuri, îngeri deasupra. Visări, linişti, parfum de flori aureolate. Gând, şoaptă, stropi de foc ce povestesc o lume. O lume care ţine mult, la infinit. Îti place?

În goana vieţii fi-vor simţite toate. Vorbite, înţelese, trăite. În sângele nostru ca o lume micşorată, curge o muzică. Şi totul e pace. Călătorii, culori vii, adulătoare şoapte.

Am alergat cu sufletul spre tine,

Chiar şi atunci când gândul mi-era zbor,
Şi te-am zărit mereu cu braţe pline
De flori albastre, sărutari şi dor.

Te-am ticluit dintr-o fărâmă de stea,
Din ultima sclipire dintr-o galaxie,
Am străbătut chemarea din inima mea,
Şi te-am gasit acum... mi-eşti veşnicie.

Am îmbrăcat lumina visului ceresc,
Atunci când tu m-ai învăţat să zbor,
Chiar aripa-unui înger dumnezeiesc
Mi-ai dăruit-o tu, acolo sus pe-un nor.

Un curcubeu şi-o mare ne zâmbeşte,
Tot cerul vine mai aproape,
Când mângâierea-ţi mă robeşte,
E-un zbor iubirea ta în noapte

Povestea mea

A sosit timpul să las cuvântul să fie mesagerul meu, aici şi acum. Am hotărât să scriu despre povestea venirii mele spre el şi întoarcerea spre mine însumi. În momentul magic, unic, al existenţei mele din acest univers, mi-am dat seama că nu exişti cu adevărat dacă nu ai reuşit să găseşti lucrul sau fiinţa aceea care să te completeze, să te desăvârşească. Am realizat că până într-un punct viaţa mea era formată din straturi de obişnuinţă. De multe ori îmi venea să strig… Observam cum cercul se închidea în fiecare punct, până când totul devenise o zbatere sterilă, inutilă, un amurg fără de răsărit, un cântec fără final, un vânt ce se zdrobeşte de geamul mereu închis. Ca sufletul meu. În interiorul fiinţei am îngropat o fărâmă de iubire, ca pe o comoară. De fapt, era acolo de la un început. Doar că eu nici măcar nu ştiam de existenţa ei sau nu o recunoşteam ca parte din mine. Prin urmare, nu plănuisem să dezgrop vreodată comoara, dar în clipa în care cuvintele au respirat prin tine şi s-au aşternut peste mine, am simţit că mă îndrăgostesc. Stăteai înaintea mea frumos, cald, blajin, parcă ai fi fost rupt dintr-un roman de dragoste. În clipa aceea mă simţeam iubită, dorită, frumoasă, ca nimeni altcineva şi doream să rămân aşa pentru totdeauna. Ai reuşit să-mi îmbraci sufletul cu zâmbetul tău, cu căldura ta şi brusc mi se făcuse dor de iubire, încât nici nu mai puteam respira. M-ai cuprins dintr-o dată în braţele tale şi mi-am dat seama că unele lucruri vor fi veşnice. Iubirea noastră şi sufletul nostru. De-atunci au trecut ceva ani, noi suntem aceeaşi şi vom rămâne aşa, pentru că fiecare zi are pentru noi, mereu, un nou început.

Doar iubire

"Dragostea nu e un obicei, un angajament sau o datorie. Dragostea există, pur şi simplu. Fără definiţii. Iubeşte şi nu-ţi pune prea multe întrebări. Doar iubeşte."(Paulo Coelho)

M-ai învăţat să cred în vise,

Să cern amarul gândurilor-jale,
Să lepăd vremi de-acum distruse,
Şi să trăiesc în cânturile tale.

M-ai îndrumat în noaptea îngheţată,
Cu tine doar de fericiri am parte,
Şi lacrima cea crudă, deşănţată
Pe-obraz de mult nu se mai zbate.

M-ai învăţat s-ascult a mării valuri
Să torc în gându-mi ale ei poveşti,
Şi să privesc cum luna după dealuri
Îmi spune cât de mult tu mă iubeşti.

Mi-ai arătat cu-o dulce sărutare
Cum ard dorinţi în trupul nebunatec,
Descinse chiar din razele de soare
Ca nişte râuri repezi, de jăretec.

Mă las-acum să sorb cu mult nesaţ
Să-ţi simt atingerea în întuneric,
Iubirea s-o culeg de pe-al tău braţ,
E totul vis în universul cel himeric.

Ritm ancestral

“Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.” (Emil Cioran)

De la fereastra mea pot vedea doar o bucată de cer. Prin bunăvoinţa clipei înţeleg să aştept întregirea şi murmur înfiorată: departe, albastru… tu. Trec râuri de secunde şi încep să mă agăţ de colţurile stelelor şi le desfac bucăţi, ca să întregesc cerul. Umbre răsucite, născute din jumătatea albă a lunii, scaldă bolta nopţii în chip de rugă. Plânsul ei mă doare. Sub tâmpla razelor fierbinţi, încet, fără grabă, două lacrimi îmi robesc ochii. Din perdeaua cristalină ce-mi mângâie faţa, cerul clipeşte deodată albastru… şi întreg. Fără să pot spune ceva, mă pierd departe, în freamătul văzduhului. Mă uit pe fereastra mea şi văd cerul întreg prin ochii tăi. Şi clipa devine eternă.

Înfloresc vâltori

Totul pare ireal pentru mine, când însăşi luna îşi odihneşte binecuvântatele-i raze pe chipul tău cel blând. Până şi stelele se răsfaţă adunate pe prispa sufletului şi reuşeşti să le supui doar lipindu-ţi palmele în dreptul inimii. Totul prinde culoare şi strălucire în preajma ta… Până şi norii reuşesc să-ţi danseze în ochi, ca nişte umbre îmblânzite. Un singur lucru mai rămâne să fac eu. Să curg peste tine ca nişte raze fierbinţi de soare…

Cu fiecare por iubirea strigă-n mine,
Mi-eşti drag şi tu ştii cel mai bine.
Cât te doresc rog florile să-ţi spună,
Iar stelele le împletesc, ca să le fac cunună.

Acum şi timpul s-a oprit ca să ne vadă,
Şi raze de iubire din soare-ncep să cadă,
În jurul nostru mulţimi de îngeri cântă,
Iar norii au uitat de mult să plângă.

Cu fiecare mângâiere tandră-n zori,
Iubirea naşte-n noi fierbinţi fiori.
Cu fiecare sărutare-abia atinsă,
Mă copleşesc dorinţi...
De dragoste mă las învinsă.

Întreaga mea fiinţă tresaltă a iubire,
Atunci când fiecare clipă tu o petreci cu mine.
Mi-eşti drag cât nici nu pot a spune,
Şi viaţa mea pe palme zi de zi ti-aş pune.

Rog ceru-ntreg mereu să ne-ocrotească,
Nicicând a noastră dragoste să nu pălească,
Şi colo peste ani tot mână-n mână,
Noi doi din stele să-mpletim cunună.

Te iubesc

Fiecare surâs, fiecare lacrimă ce-apare în colţul ochiului din pricina fericirii, fiecare clipă în care-am simţit că trăiesc cu-adevărat... momentele în care liniştea mi-a alungat zgomotul, fiecare gând molcom ce mi-a traversat inima şi mintea laolaltă, fiecare mângâiere senină care mi-a răscolit fiinţa... fiecare râs vesel care-ţi pornea din inimă şi mă lua cu el, bucăţile de cer pe care le-am desenat împreună, scânteile născute din ochii noştri când ne-am privit, curcubeiele pe care-am păşit imaginar ţinându-ne de mână... ploile de flori rostogolite la picioarele noastre şi pe care le-am făcut alint, toate, dar toate aceste minunate lucruri îmi spun că indiferent cât de rece este lumea în care trăim şi în câtă durere şi suferinţă se măsoară ea, nu ne va atinge pentru că tot universul acesta pe care l-am construit pentru noi, ne va ghida mereu visele. Un univers ce l-am ascuns de restul privirilor, undeva în spatele stelelor cuprinzând infinitul.

Pe ţărmul ce-ai sculptat iubire
M-aş transforma-ntr-o şoaptă
Şi te-aş ascunde-adânc în mine
Şi te-aş iubi, chiar dacă-s moartă.

Cuprinde-mă cum n-ai făcut nicicând,
Iubeşte-mă pe strune de vioară.
Eu îţi trimit săruturile-n gând
Şi buzele-ţi sorbesc ca-ntâia oară.

Mă poartă printre vise, rogu-te,
Un dor nebun mă încolţeşte.
Sărută-mă şi tainic prinde-te
În dansul magic ce ne însoţeşte.

Atingerea ţi-o simt de catifea,
Iar ochii-închid în dulce reverie
Când gura-ţi-odihneşti pe faţa mea
E-ntregul cer o dulce feerie.

Mă lasă să mă cuibăresc uşor
La pieptul tău am linişte mereu,
Iar vorba ta alină al meu dor.
Să te iubesc nu-mi va fi greu.

Copacul

M-am uitat astăzi printre pozele făcute în călătoriile noastre. Uitaţi-vă şi voi ce am descoperit!

De-a dreptul uluitor este cum acest copac a reuşit să-şi înalţe crengile şi să trăiască pe o stâncă. O stâncă de sare.Şi parcă lupta lui de-a exista este susţinută de ceilalţi copaci din juru-i care îi transferă energie din sevele lor. 

Mă fascinează lumea lui, o lume care îmbogăţeşte lumea mea dându-i putinţa de a percepe minunile în forma lor pură.  

Se ascund miracole, dincolo de ce văd ochii noştri. Seninătate, plinătate, forţă, speranţă, abisuri, zboruri... asta văd. Şi mai desluşesc ceva: un sens al rămânerii, o împlinire a călătoriei, sculptând în formă infinitul.

Are eternitatea vreo măsură? 

Viaţa e o luptă?

Viaţa este o luptă...

Posibil, atunci când devine o luptă cu tine însuţi, când apare durerea care generează tristeţi. Tocmai în astfel de momente sufletul pare că prinde viaţă şi că trăieşte, pentru că durerea pe care o percepe te face să fii mai bun, mai autentic. Dacă priveşti durerea ca pe un prieten şi mai ales dacă stai să o asculţi, înţelegi că-ţi vorbeşte despre tine. Întotdeauna lucrurile bune par să vină după dureri copleşitoare. Sufletul e mai puternic şi reflectă spre exterior adevărul despre tine. Sunt momente în care fiinţa ţi se „aglomerează” cu răni şi uiţi să trăieşti. Norocul sau poate binecuvântarea este să ai lângă tine un OM care-ţi linişteşte sufletul răvăşit şi care ştie să te facă să zâmbeşti, să visezi, să zbori peste realităţi. Într-o lume cu gust dulce-amar…

Să scriu... şi ce-aş putea scrie?
Gândul sălbatic îmi mistuie fiinţa
şi-n suflet un ciob de durere se scurge...
Porţi spre nicăieri se deschid fără rost
în mintea-mi îngenuncheată de aprige lupte
şi mor nevăzută... şi simt că plutesc,
iar dorul îmi mistuie aripa frântă;
Să scriu... poate-aşa gândul caustic
se stinge-n propria lui taină
murdar, descusut şi asudat
de-o călătorie ce nu m-a răpus...
Fiinţa-mi respiră destrămată de linişti
sub ploaia împodobită cu îngeri
ce se luptă să mă îmbrace-n senin...
Într-un târziu, sărutul tău mă răpune
şi-mi spui şoptit, tremurând:
plutim împreună, schimbaţi, răvăşiţi,
dar împăcaţi într-o călătorie... în doi.