Iubesc sufletul tău

Câteodată mă simt atât de aproape de soare! Asta pentru că iubirea mea pentru tine are miezul atât de incandescent! Strigă sufletul în mine un dor etern de fericire pe care numai tu poţi să mi-l potoleşti. 

Aştept cu inima tremurândă clipa mistuitoare... aceea în care tu mă uneşti cu sufletul tău, înainte de culcare şi-mi aşezi capul pe piept în dreptul inimii. Cuvintele nu mai pot fi atunci încătuşate şi încep poemele să nască ploi. De flori, de stele, de culoare... Totul devine mic.... numai nouă încep a ne creşte aripi mai mari decât cerul şi purtăm cu noi toate razele de soare pe care nu ni le poate lua nimeni. 

DINCOLO DE LACRIMI

Refuz să mă dizolv într-o baltă de lacrimi,
Lăsând ploi de gânduri să danseze-ntre noi;
Suspine potolite se cuibăresc molcom în patimi,
Oceane de linişti mă-nbracă de când suntem doi.

Refuz să iubesc ploaia, când am cerul de vară
Îngemănat cu extazul pasiunii născut printre nori,
Îmi simt inima dansând nebuneşte seară de seară,
Când leagănul buzelor tale este dăltuit în flori.

Refuz să las sufletu-mi să colinde rătăcitor,
Când realitatea se revarsă afară din timp
Şi sorb însetată dintr-un "acum",  plină de dor,
Cuibărită timid la pieptul tău, odihna o simt.

Refuz să ostenesc alungând îngheţul singurătăţii,
Când fiece noapte trecută într-o nouă zi există,
Doar între noi pulsează cu sete spirala vieţii,
Acoperindu-ne senin cu-o dăruire ce persistă.