25 oct. 2017 | By: Violeta Sandor

Ghem de vorbe



Se rostogolesc clipe în tăcere...
Cerul se retrage sfios sub cortina amurgului, iar luna apare ca o pată albă pe buza apusului. Pentru câteva secunde un abur straniu îmbrățișează orizontul până la sânge și în clipa imediat următoare fiori reci de gheață îmi zgârie fața. Copacii despuiați își leapădă umbrele iar vântul rostogolește câteva picături pe caldarâm. Printre nori stau pitiți câțiva fluturi cu aripi argintii anunțând o noapte tremurândă.
Mi-e frig. Îmi cuibăresc mâinile în buzunarele hainei și îmi dau seama că toamna asta adăpostește în ea pulsul repezit al zăpezilor timpurii.
Miroase a frunze arse...
14 oct. 2017 | By: Violeta Sandor

Un tur al sufletului meu



Parcă nu mai știu să scriu sau parcă nu mai pot. Deocamdată. Dar desenez, desenez imagini din lumea noastră.
În colțul de jos al unei coli am așternut câteva flăcări verzi, dintr-un curcubeu imens, și le-am impregnat cu liniște. Apoi am conturat câteva aripi de îngeri albi ca să ne vegheze zilele și nopțile, pentru totdeauna. În partea de sus am desenat cerul. I-am tatuat pistrui argintii pe obraji și flori de lună arzândă. Ici-colo, fragmente de raze dintr-un soare blând au umplut coala de hârtie până la refuz. Să dizolve orice urmă de întuneric. Pentru câteva clipe, un parfum de petale îmi strivește pleoapele și îl arunc la întâmplare, împreună cu câțiva stropi de gând pur și un buchet de vise, ca să întregesc tabloul. Împăturesc cu grijă foaia de hârtie și o așez pe ultima treaptă a orizontului, ca un reper.
De azi nu mai scriu!
17 sept. 2017 | By: Violeta Sandor

Firimituri de infinit


Miroase a dimineață fragedă. Un răsărit cu un soare care a învățat să nu moară, sărută linia orizontului, cald și roșu. Pe colțul mesei se plimbă agale un fior de lumină. Îmi întind mâinile și încerc să cuprind cu ele emoția caldă ce se așterne, dar ea îmi mângâie degetele, apoi mi se răsfiră printre ele ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Fire prelungi de lumină îmi încălzesc treptat obrajii și pleoapele, într-un amestec de tăcere și strălucire. Cerșesc timpului puțin timp, atât cât să pot cuprinde cu inima și cu gândul câteva raze cu care să-mi îmbrac trupul...
Undeva, afară, vibrează un cântec, un gând miroase a mare albastră și o poezie stă gata să se îmbrace în cuvinte. Un început de zi prinde viață, iar eu, cu vârful degetelor, am reușit să pictez infinitul.
20 aug. 2017 | By: Violeta Sandor

Tablou cu fluturi


Un abur cenușiu și umed se lipește straniu de pământ, ca o mască. Pare o seară obosită pe afară, spălată de ceva ploi și cu nori care stau încă agățați de geana orizontului. Câteva stele înmuguresc ici-colo, parcă aruncate la întâmplare de o mână tremurândă. În liniștea aceasta plumburie timpul valsează în labirintul orelor mute și, din când în când, parcă miroase a nisip umed. Printre zăbrelele norilor, marginile câtorva stele răspândesc o lumină palidă și rece. Parcă indecisă, o lună mare, despuiată, se înfige brusc în pântecul amurgului, biruindu-l. În spărtura cerului apar deodată o mulțime de fluturi, ce încă nu și-au trăit veacul. Aripile lor zdrobesc tăcerea, sângerând orizontul. 
Și totuși... Universul mi-a promis răsărituri veșnice!